Prin Delta Dunării pe caiace (2/2)

Vă povesteam zilele trecute cum am fost eu cu gașca prin Deltă și am rămas la faza în care eu Laura am început să avansam – mai mult în față și nu în lateral. 😀

Ne-am plimbat pe canalele mai retrase, pe care nu puteai intra decât cu o barca foarte mică sau ca noi, cu caiacele. Aici se auzeau doar sunete naturale. Nimic din lumea mecanică, motorizată nu pătrundea. Noi ne deplasam cu sunet lin de padele și ne încadram perfect în peisaj. Uneori  aveam un sentiment straniu că am aterizat oriunde în istoria de câteva mii de ani a Deltei. Nu era nici cel mai mic indiciu în jur că suntem in 2011. Timpul părea sa să curgă aici la fel de lent ca și Dunărea. Lent dar inevitabil curgea și ne ducea și pe noi cu el.

Da, recunosc, ori era de la soare, ori de la farmecul locului dar nu a durat mult până când ne-am declarat cu toții vrăjiți de locurile din jurul nostru.

Prima zi a curs liniștit și firesc fără peripeții până spre seară. Pe la 7 am început să căutam un loc de pus corturile și să unde ne organizam tabăra. Aveam beri de băut, supe de gătit și la chitară de cântat. Lucruri serioase, ce mai. A zărit ghidul nostru dibaci o deschidere tocmai bună de pus vreo 5 corturi așa că am început operațiunea de debarcare. Unul câte unul, ne-am înșirat indian pe mal și am pornit spre deschiderea cu pricina. Deodată, ghidul nostru se oprește brusc și noi cu el, exact ca vagoanele în spatele locomotivei. Se uita la o sfoară, nou-nouță, legată la nivelul pământului de un trunchi de copac. Meticulos, a început să o dezlege și pe măsură ce o făcea, am văzut că sfoara ducea spre mijlocul cărării noastre, unde se căsca, foarte bine camuflată, o capcană pentru mistreți. Cel mai hidos mecanism pe care l-am văzut vreodată, venit parcă din Evul Mediu, cu dinții ascuțiți, sudați pe buza ruginită a capcanei. La 15 kg, cât am estimat greutatea, era aproape imposibil să ieși de acolo fără ajutorul cuiva. Ne-am dat seama că lucrurile puteau să ia o întorsătură diferită și grotească.

Un pic șocați după experiență, ne-am intrat în ritm și veselie treptat și am ridicat tabăra. Ne-am pus pe cântat serios la chitară și am continuat să ne împrietenim cu un anume Johnie Walker cu care încă suntem străini după atăția ani. Noaptea era senină și limpede, sunete de la păsări și insecte pe care nu le-am văzut niciodată umpleau tot spațiul. M-am trezit în mijlocul nopții și aveam senzația că am pus cortul în grădina zoologică, undeva la viețuitoarele de prin junglă.

A doua zi, ne-am trezit cu bateriile reîncărcate și am pornit cu multă încredere spre Mila 23. Vâslitul nu mai avea nici un secret pentru nimeni. Eram de ai Deltei. La destinație ne-am ospătat cu un borș de pește servit ca pe Dunăre: peștele înainte, cu mujdei, după care se toarnă zeama în aceeași farfurie. Absolut delicios.

Spre seară, am pornit cu barca ghidului înapoi spre Tulcea, cu caiacele remorcate în urma noastră. Cu toate că revedeam aceleași locuri ca și cu o zi înainte, în viteza motorului, parcă vraja se rupsese. Ne despărțeam cu greu de peisajul sălbatic din urma noastră și când am ajuns în canalul principal, lat de 200 metri, am înțeles, de ce ghidul nostru făcea o diferență strictă de fiecare dată când ne povestea ceva între Dunăre și Deltă.


Mulțumim Flavia și Chris pentru fotografii.

2 thoughts on “Prin Delta Dunării pe caiace (2/2)

Leave a Reply