Povestea Ironman, personal si neoficial

10697203_10153235560347178_7423784952264027058_o (1)Inainte de toate, trebuie sa va spun ca sentimentul de a scrie despre experienta asta la timpul trecut, este incredibil. 🙂 Cum am ajuns sa particip la propriul Ironman, puteti sa cititi in articolul precedent pe tema asta.

O sa incep cu timpii si traseele pe care le-am parcurs.

Startul l-am dat la ora 08.31 in bazinul de la Izvorani, unde am inotat 76 de bazine in 1h 29 min. Dupa o tranzitie de 10 minute, am plecat pentru 181 km de ciclism pe care i-am parcurs in 6h 10 min, moving time 6h 3 min (m-am mai oprit sa cumpar niste apa 😀 si inca o tura pe la masina). Tranzitia spre alergare a durat 10 minute iar alergarea celor 42.2 km am facut-o in 5h 5 min. Finishul a fost la ora 21.43, deci un timp total de 13h 12min.

Track bike

Track alergare #1 #2 (mi-a cedat ceasul la un moment dat si l-am folosit pe-al lui Cip)

Ok, dar acum despre cum s-au intamplat toatea astea…

M-am decis cu doar cateva zile inainte ca ziua de vineri, 19 septembrie, singura zi din urmatoarele 3 saptamani care se potrivea cu aceasta nebunie, sa fie ziua Ironman-ului. Mi-am anuntat rapid prietenii si familia despre planul meu si am inceput sa fac pregatirile necesare. Cea mai complicata parte era cea logistica. Inotul l-am facut la Complexul Izvorani iar ciclismul prin jurul Snagovului cu finalizare in zona Fantanei Miorita. Am ales traseul asta pentru ca, in primul rand, este o intrare rapida in Bucuresti, fara semafoare si-mi oferea, in al doilea rand, acces la Parcul Herastrau unde puteam alerga un maraton (7 ture) fara sa ma plictisesc. Masina mea era de fapt “tranzitia”, locul de unde-mi luam si returnam bicicleta, unde aveam apa, izotonicul si nutritia si restul de echipamente. Tibi a venit cu mine la start si m-a ajutat sa mut tranzitia de la inot la alergare, in timp ce eu pedalam de zor.

Pentru partea de nutritie, am apelat, ca intotdeauna, cu incredere la High 5 si la produsele lor. Urma sa folosesc cate un gel la 60 minute plus jumatate de baton la 60 minute, decalate de 30 minute iar izotonicul si apa la nevoie. In zilele dinainte am mancate multe paste si orez integrale, m-am hidratat bine si am luat suplimente de magneziu si calciu. In dimineata cu IM am mancat un shake cu ovaz si fructe plus cateva felii de paine cu peanut butter.

Photo 02.10.2014, 12 01 42

Obiectivul meu, pe care l-am stabilit in functie de antrenamente si fata de ce-am vazut ca pot face la Half Ironman Oradea, era sa termin in sub 12 ore: 1h 30 min inotul, 6 h bicla, 3h 40 min alergarea iar restul de timp pentru tranzitii si alte lucruri neprevazute. Parea un timp rezonabil si pentru care nu trebuia sa ma fortez foarte mult.

Pentru masurarea distantelor am avut la inot un ceas Swimovate iar pentru ciclism si alergare Garmin-ul meu de toate zilele.

Am fost atat de preocupat cu pregatirile incat nu prea am avut timp sa inteleg cu adevarat in ce m-am bagat. In momentul in care am terminat de spalat bicicleta alaturi de Tudor, mi-am asezat echipamentul pe pat,  nutritia pe masa din bucatarie, inclusiv cea post cursa, atunci m-a lovit. Era 8 seara iar eu a doua zi urma sa parcurg distantele dintr-un Ironman, un vis de-al meu pe care-l aveam de ani de zile. Contextul nu era ideal, nu eram intr-un concurs asa cum mi-am imaginat ca o sa fie dar nu eram dezamagit. Mi-am adus aminte de cartea Iron War si despre inceputurile acestui sport, Ironman. O mana de oameni si-au pus in minte sa se testeze intr-o proba ridicol de lunga si de complexa, pe un teren total neprimitor pentru sporturi de anduranta. La inceput au fost doar ei, fata in fata cu limitele lor, o comunitate in cautare de auto depasire. Fara televiziuni, fara sponsori si fara public. Treptat, efortul lor a impresionat o lume intreaga si acum acest sport este unul dintre cele mai populare sporturi de masa. Simteam ca e sansa mea sa-mi demonstrez din ce sunt facut si sa aflu cat de puternice imi sunt motivatiile. Vineri seara deja primisem multe mesaje de incurajare si promisiuni de la oameni ca mi se vor alatura la alergare. Eram entuziasmat ca nu urma sa fiu singur dar, de fapt, in sinea mea, eram si speriat. Stiam ca alergarea va fi locul unde fie voi fluiera, fie voi ceda. Faptul ca puteam sa esuez in fata tuturor prietenilor era un gand negru care m-a urmarit de cateva ori si pe care incercam sa-l ascund cat mai departe.

Vineri, 19 septembrie, 06.00

Alarma suna incet iar eu sar din pat ca ars de parca ar fi fost startul chiar atunci. Ma imbrac si mananc in 30 minute iar la ora 7 sunt deja in masina alaturi de echipa de suport, conducand nerabadator spre Izvorani.

Inot

Photo 02.10.2014, 14 26 30Photo 02.10.2014, 14 26 35La 8.20 sunt in bazin, incalzit si pregatit sa incep concursul meu de Ironman. Simt o liniste neasteptata si un entuziasm fata de ce va urma. Eram alaturi de sora mea si de cel mai bun prieten, iar de acasa sa gandeau la mine familia si prietenii. Eram pregatit sa imi petrec ziua facand ce-mi place cel mai mult si m-am antrenat 7 luni pentru asta. Nu mai era nimic altceva de facut decat sa execut planul…

La ora 08.31 am pornit. Pentru proba de inot am parcurs 76 de bazine de 50 m in bazinul olimpic de la Izvorani. Apa avea 24 grade cand am ajuns asa ca mi-am permis sa port costumul de neopren. Timpul si bazinele s-au scurs usor, fara evenimente, si, surpinzator, mi-a fost destul de usor sa parcurg distanta in 1h 29 min.  Fata de un concurs, am fost clar avantajat ca am avut culoarul meu liber iar apa a fost linistita ca intr-un bazin. 🙂

T1

Mi-am scos costumul de neopren in cladire, m-am schimbat in trisuit Orca si am iesit afara la masina. Aici ma asteptau colegii din echipa de asistenta, Andreea, Madalina si Tibi care m-au incurajat mai ceva ca la mondialele de IM. Dupa ce eu am plecat pe bicla, ei mi-au lasat masina la Fantana Miorita, de unde urma sa-mi incep alergarea. Totul a durat 10 minute si, in afara faptului ca m-a scos din sarite telefonul pentru ca n-am reusit sa pornesc radioul, restul a decurs fara probleme.

Ciclism

Am pornit foarte increzator si nu-mi era teama de cei 180 km. Parcursesem in antrenamente 140 km – 150 km cu medie de 30 km/h si eram convins ca o sa o pot face si acum. Dupa lectia dura de la Half Ironman Oradea am fost extrem de atent la nutritie. Fara exceptie, am mancat cate un gel si jumate de baton pe ora. Aveam la mine toata nutritia pentru cele 6 ore si planul era sa trec pe la masina doar la final ca sa nu mai pierd timpul cu intrare si iesirea din Bucuresti. Totusi, am avut ceva probleme sa prind al doilea bidon de 750 ml de izotonic de bicla si am fost nevoit sa-l las la masina. Asta a insemnat ca dupa aproape 2 ore am facut un detour de 5 minute la masina pentru a umple un bidon si pentru realimentare. Am continuat urmatoarele 4 ore cu doar o singura pauza de alimentare, cand m-am oprit sa cumpar niste apa receeee. Cel mai mult mi-a lipsit sa am la dispozitie apa din belsug si pe alocuri mi-as fi dorit sa-mi torn apa rece pe cap sau pe picioare pentru ca deja pe la orele pranzului se facuse cald.

In prima parte am pedalat mai mult cu vantul din fata si a trebuit sa trag mai tare decat de obicei sa mentin media planificata de 30km/h. Primele 4 ore au decurs fara probleme dar pe la km 140, durerile de spate au inceput sa ma deranjeze din cauza pozitiei aero pe care cu greu reuseam sa o mai sustin. Se poate sa fi avut legatura si cu faptul ca am ajustat putin saua in ziua dinainte de proba. 😀 Ultima ora am mers mai mult ridicat in coarne si cu o medie mai scazuta. Intrasem intr-un fel de letargie si visare si de abia asteptam sa ma dau jos de pe bicla mai repede. Ceea ce s-a si intamplat…brusc! Intr-un loc prin care am mai trecut de o suta de ori, la o coborare de pe pod, unde e o trecere peste calea ferata, am pierdut aderenta pe roata din fata si am aterizat ca o placinta in mijlocul drumului. Din fericire, totul s-a petrecut la o viteza mica si. nici eu sau bicicleta, n-am patit nimic. Orgoliul era de fapt cel mai ranit. M-am urcat cam sifonat pe bicla pentru ultima ora si ceva care a trecut fara peripetii.

T2

Dupa 7h 30min de la start eram inapoi la masina, la Fantana Miorita, si eram pregatit pentru ultima proba si cea mai infricosatoare: maratonul! Am facut o tranzitie relativ rapida, de 10 minute, avand in vedere ca mi-am si legat bicicleta pe masina. Mi-am anuntat sustinatorii ca pornesc in cele 7 ture de Herastrau si dus am fost.

Alergarea

10628780_10153235560187178_3710209772535053532_o

Am inceput sa alerg cu un ritm de 6 min/km, unul lent dupa standardele mele, dar nu voiam sa patesc ca la HIM Oradea cand mi s-au terminat bateriile pe la jumatea probei. Prima tura am facut-o singur si a fost mai usoara decat ma asteptam. Eram convins ca timpul final de 11h 30min este asigurat si ca puteam chiar sa ma relaxez si sa alerg cu 6 min/km pana la final. Clar…

Vine tura a doua si incerc sa mananc un gel. Stomacul refuza gustul dulce si simt o greata cum inghit jumatate din gel. Ma opresc ca sa nu agravez lucrurile si continui asa. Din fericire, ma intalnesc cu Madalina si Cip si le spun ca am nevoie de niste banane, cola si lamai. Deja in tura a doua, ritmul imi scade pe la 6.30 min/km si incep sa am primele crampe. Inca eram convins ca o sa trec cu bine peste momentul asta si ca voi recupera timpul pierdut. La inceputul turei a treia, deja ni se alatura si Laura care vine cu lamaile mult dorite. Gustul acru ma ajuta incredibil de mult. Beau si o doza de cola si reusesc sa inghit si un gel cu cofeina. Plec in tura trei cu optimismul reincarcat si cu convingerea ca, pana la urma,  o si termin cu bine. Ritmul oscila destul de mult dar incercam sa nu ma gandesc la asta. Stiam ca, in cel mai rau caz, fac un maraton de peste 4 ore si tot ma incadrez sub 12 ore. Urmeaza insa tura 4, km 18 spre km 24, tura care avea sa ma faca KO. Inca simt momentele alea atat de proaspete…

Am crampe groaznice in gambe care ma fac sa ma opresc de mai multe ori pe loc si baietii ma ajuta sa continui. Ma maseaza si-mi dau cu un spray care raceste si mai diminueaza din durere. Strang din dinti si plec mai departe. Pana aici nimic nou. E un nivel de durere ridicat dar cu care m-am obisnuit. Vine insa km 23, cand oricum ritmul meu e la pamant, spre 7 min/km. Ma copleseste ceva atat de puternic ca si acum simt ca ma emotioneaza. Pe langa durerea fizica in muschi si crampele teribile din gambe, ma invadeaza brusc o senzatie groaznica de renuntare. In mintea mea mai e loc doar pentru un singur gand care umple tot: “E prea greu, renunta acum! Opreste-te!”. Incep sa suspin necontrolat si sa respir sacadat. Aproape ca plang. Tibi, care e langa mine de ceva vreme, tace pentru prima oara. Dupa reactia lui imi dau seama ca n-arat bine deloc. Ii cer ochelarii si sapca inapoi ca sa ma ascund in spatele lor. Nu stiu cum sau de ce, dar aleg sa alerg in continuare. Pur si simplu, stiu ca ala e momentul crucial in care daca ma opresc, se termina totul, chiar atunci…

Acum imi dau seama ca experienta altor concursuri m-a ajutat sa recunosc starea prin care am trecut si sa reusesc sa ma detasez de ce simteam si sa ma concentrez pe ce voiam sa realizez. Si anume, sa termin dracului odata cei 42 km.

10604555_10153235560177178_3443617484759191852_o

Odata ce-am depasit cel mai greu moment al meu dintr-un concurs, mi-am dat seama ca orice estimare de timp de finish a picat si ca ar trebui sa ma bucur daca voi termina. Ultimele 3 ture au fost groaznice. De abia alergam cu 7.30 min/km, un timp pe care nu l-am vazut in viata mea pe ceasul de alergare. Ma simteam umil, ingenuncheat de proba asta atat de grea. In acelasi timp, eram linistit. O data la 40 de minute treceam pe la locul in care se stransesera sustinatorii mei dragi. Eram atat de emotionat de fiecare data cand ii vedeam. Incercam sa-mi indrept spatele si sa zambesc cand ii vedeam. Nu voiam sa vada cat de mult ma chinui sa termin, cu toate ca era evident pentru toata lumea ca de abia mai pot. Cu chiu cu vai, am ajuns in ultima tura, cu multe opriri pentru alimentare, pentru masaj si pentru mers. Am inceput sa inteleg ce-am realizat cand mai aveam doar 300 m. Pana atunci, refuzasem sa ma gandesc la altceva decat la urmatorul pas, la urmatoarea suta de metri, la urmatorul kilometru. Acum, cand mai era atat de putin, mi-am permis sa ma relaxez si sa incep sa ma bucur. Am facut-o, am terminat un Ironman, Ironman-ul meu!!!

Finish

Am fost intampinat de oamenii dragi mie care m-au asteptat ore intregi in parc sau care au alergat alaturi de mine. N-am cuvinte destule sa le multumesc sau sa le explic ce inseamna asta pentru mine. Am fost emotionat de pregatirile pe care le-au facut, de medalie, de tricou, de artificii, de desenul de pe asflat, de cadouri, de fiecare dintre ei.

Puteti sa vedeti filmul finish-ului mai jos. La 10 minute dupa gluma cu “hai sa bem o bere”, aveam deja frisoane si nu stiam ce sa mai fac sa ma incalzesc. 😀

Recuperarea

Pentru ca deja luni plecam intr-o tura cu Martin Adventures, trebuie sa-mi revin cat mai rapid in urma efortului. Am avut grija sa dorm mult si sa mananc bine, mai ales proteine de calitate care eu le iau cel mai bine din pizza. 😀 In plus, am fost la un masaj de recuperare de 3 ore care a facut miracole pentru muschii mei. Deja la 3 zile dupa, am urcat, fara probleme, 8 ore prin Fagaras pe trasee montane. Totusi, la 2 saptamani dupa, la cel mai mic efort care implica un efort mai intens, inca simt febra musculara profunda.

What’s next…

Mi-am permis ca dupa IM sa-mi iau o pauza de 2-3 saptamani in care gandul nu o sa-mi stea deloc la sport, pe cat posibil. 🙂 Sunt in modul de baut bere, mancat junk food si alte prostii pe care nu mi le-am permis de la inceputul anului si pana acum. Nu stiu ce va urma, care va fi noul obiectiv pentru 2015 dar un lucru este sigur. Sunt mai motivat ca oricand sa nu ma opresc din ce fac si de a-mi explora limitele.

Inainte sa inchei, vreau sa multumesc in mod special familiei mele, Laurei si lui Tudor. Eu, ca si alti sportivi amatori care nu ne castigam existenta din sport, facem sacrificii sa ne antrenam pentru timpul care ii este necesar unui concurs pe distante lungi. Sacrificiile astea le fac si cei din jurul nostru si, de cele mai multe ori, timpul pe care-l petrecem in antrenamente, nu-l petrecem alaturi de cei la care tinem cel mai mult. Fara intelegerea si sustinerea lor, n-as fi putut face nimic din toatea astea asa ca le multumesc! 🙂

Reiau aici statusul meu imediat dupa IM:

Wow, the first cut is the deepest and it WAS! Am terminat in putin peste 13 ore, cu 1h30min inotul, 6 ore bicla si un dez-astru de maraton de vreo 4 h 30 min, la care se adauga niste pauze de alimentare. Am gresit, am facut chestii bine, am invatat in ziua asta despre mine cat intr-un an.

Vreau sa felicit cu ocazia asta totii ironmanii romani, mai ales. Sunteti nebuni!

Si mai vreau sa le multumesc in mod special celor care au fost azi sa ma sustina pe traseu! N-am cuvinte destule de recunostiinta pentru voi. Laura Molnar Tudor, Madalina Martin mama, tata, Tiberiu Lupu, Ciprian Stan, Laura Baciu Luiza Dinu Loredana Nilcă Elena Olaru & Andrei Ana-Maria Olaru,Alexandru Cristal, Alexandru Molnar David Anita Molnar Cristian Vasile Atena Boca, Andreea Ionescu, Daniel
Now, there will be pizza!

The journey, my journey, goes on…

[foto]

5 thoughts on “Povestea Ironman, personal si neoficial

  • Nu prea citesc povestirile gen “povestea mea la evenimentul xyz”…
    Recunosc ca m-a facut sa iti citesc povestea doar faptul ca era vorba de IM-ul tau personal… candva si eu asa am alergat primul meu maraton personal… si eram curios “cum o fi?” la un IM personal?
    Nu am cuvinte cu care as putea sa imi exprim respectul fata de ce ai facut! Un Bravos, ar fi prea putin… dar totusi, macar atat…
    si mai e ceva… (printre altele)… ai niste oameni minunati in jurul tau!

    Respect!

  • Woow felicitari Silviu! You are IRONMAN!
    Povestea este impresionanata si inspirationala, mai ales la proba de alergare, o adaug la lista mea de lecturi care sa ma tina motivat pentru IRONMAN-ul ce il planuiesc pentru 2015.
    Mult succes in continuare!

  • Pete, Dragos, va multumesc mult pentru cuvintele voastre si pentru ca ma urmariti. Imi dati energie sa nu ma opresc din ce fac si sa mai scriu si despre asta. 🙂

  • Silviu, Felicitari pentru realizare; admir faptul ca ai ales sa il faci singur (nu e usor deloc) si mi-a placut felicitarea la adresa ironman-ilor 🙂 Intr-adevar, din afara pare o nebunie! Sper sa devin si eu unul dintre nebuni :-)!

Leave a Reply