Raport de cursă de la OCC @ UTMB 2016

UTMB este una dintre cele mai renumite curse de trail running din lume, o cursă la care toți alergătorii visează să ajungă într-o zi. Cursa originală se află deja la a 14-a ediție și a crescut în popularitate de la an la an. Atât de mult încât, de câțiva ani buni, a fost introdus un sistem de puncte și o loterie pentru a putea tria toți alergătorii care își doresc să se înscrie. Cursa UTMB este o nebunie de 160 km cu aproape 10.000 m diferență de nivel, ceva la care trebuie ori să fi antrenat, ori nebun să te înscrii. Sau poate amândouă.

Din fericire, pentru cei mai umani dintre noi, există și o cursă mai scurtă (55 km lungime, 3.500 m dif. nivel), care este doar la a treia ediție: OCC – Orsieres – Chamonix. Deși aflată la început și pentru cursa asta a fost nevoie de puncte și de o tragere la sorți pentru a putea participa. Din fericire, eu și Laura am avut noroc și am fost selectați să participăm în 2016.

Profil OCC

Profil OCC

Urma să fie prima cursă de trail în afara țării pentru amândoi așa că eram super entuziasmați. Aveam un sentiment fain pentru că nu știam micile detalii ale aventurii dar ne imaginam și ne doream să fie una memorabilă.

Am ales o variantă cam lungă de a ajunge în Chamonix dar ne-am luat biletele de avion târziu și atunci a rămas singura opțiune. Drumul nostru a arătat ceva de genul ăsta – autobuz către aeroport – avion către Milano Bergamo – autobuz către Milano – metrou către autogară – autobuz până la Courmayeur – autostop până în Chamonix. A durat vreo 12 ore, ajungând pe la 10 PM în Chamonix. Norocul nostru că sunt un maestru în research și orientare la fața locului și totul a decurs fără probleme. Sau cel puțin așa am fost amăgit. 🙂

img-20161007-wa0004

Chamonix zumzăia de alergători și sportivi în general. Numai fete și băieți faini, toți fit și îmbrăcați în toate brandurile sportive. Bestial! Dar stați! Drumul nostru nu se terminase încă de tot. A doua zi, la 5 AM trebuia sa luăm autobuzul pregătit de organizatori care urma să ne ducă până la start, în Orsieres, Elveția. Având în vedere că era deja ora 10 PM când am ajuns in Chamonix, am făcut ce ar fi făcut orice trail runner amator serios: mi-am comandat o pizza și o bere. Tot aici am aflat și că prețurile în această minunată stațiune sunt pe măsura altitudinii. Pizza și berea au costat amândouă aproape la fel și împreună 18 Euro, la un local total random și nemorabil.

Chiar când luam ultimul gât de bere și ne pregăteam să plecăm spre cazare am auzit urale și aplauze. Tocmai termina cineva de pe podiumul uneia dintre curse. Ne-au trecut niște primi fiori de emoții și ne-am dat seama că ne va așteapta o zi lungă.

Ne-am retras și noi ușor, ușor spre hostel. Ca să nu ajungă articolul să fie despre cum am ajuns la cursă ci despre cursă, o să sar direct la…

START

img-20161007-wa0006Am ajuns din timp la start cu ajutorul autobuzului care a făcut cam o oră și ne-am îndreptat spre o străduță îngustă din centrul orășelului pitoresc, tipic elvețian. Am plecat alături de Laura cu planul, ca la un moment dat, sa ne despărțim și fiecare să-și facă ritmul și cursa lui. S-a întâmplat mai repede decât ne așteptam pentru că am intrat direct într-o urcare pe care se pare că nimeni nu avea chef să tragă. I-am spus Laurei că o iau din loc și am început să depășesc de zor. Știam că, cel mai probabil, nu o să o mai văd până la finish dar știam că o să se descurce foarte bine la primă ei cursă de ultra trail solo.

Ca la nici un alt concurs până acum am alergat chiar și cu aparatul foto în mână. Blasfemie! Dar chiar voiam doar să ma bucur de atmosferă și de peisaje. Și erau din plin din ambele! Prima parte, până la jumate aș spune, traseul seamănă mult cu zona Moieciu. Se aleargă prin sate de munte, pe cărări cam late pentru gustul meu dar bine-venite având în vedere numărul mare de alergători. Chiar dacă e o cursă nouă, la OCC anul acesta deja au fost mai mult de 1.400 de participanți. Am avut ocazia să depășesc vreo 1.000 dintre ei grație strategiei de a pleca printre ultimii. Strategia = cu două minute înainte de start eram încă la toaletă. Mda…

O bună parte din traseu lucrurile decurg cam așa: depășesc lejer oameni pe urcări fără să fac vreun efort mare și îmi păstrez pulsul într-o zonă decentă. Pe coborări însă, cu același efort, depășeam zeci de oameni la fiecare kilometru. Parcă eram la cursele de copii. Toți erau super prevăzători. Ha, îmi spuneam, o să fie floare la ureche cursa asta. Mhm. La km 26 deja depășisem 800 de participanți și eram pe locul 610 la general. Mă simțeam foarte bine și tocmai ajunsesem în paradis. Așa se pot descrie punctele de alimentare de la UTMB. Mâncare caldă de mai multe feluri + batoane, geluri, dulci, sărate, acrișoare, bio + toate brânzeturile și mezelurile + fructe + apă, izo, ceai, cola. Recunosc, mi-a curs o lacrimă când am intrat. Și înca una când a trebuit să plec.

Eh, de aici lucrurile s-au complicat. Urmau vreo 6 km cu 1.000 m diferență de nivel. Era ora 12.00 și afară erau peste 30 grade C. Căldura mi-a cam tăiat serios din ritm dar nu doar mie, din fericire. Am continuat să depășesc dar mai light decât până acum. Nu eram în dificultate dar simțeam că trebuie să păstrez un ritm mai încet ca să nu mă supraîncălzesc. În vreo oră și jumate am terminat cu urcarea aia care părea nesfârșită și ajunsesem pe locul 540. Urma o coborâre lungă și eram convins că voi goni ca vântul și ca gândul depășind sute de alergători. Dar surpriză, nu mai aveam picioare de coborât. În loc de niște picioare bune de alergat m-au întâmpinat niște dureri musculare, început de cârcei și crampe la cvadriceps. Mi-am dat seama că încă mai aveam febră de la tura de biclă Transfăgărășan + Transalpina pe care o făcusem cu Martin Adventures cu două săptămâni înainte. Am coborât ușor, strângând din dinți. Nu-mi venea să cred cât de rău picasem fizic. Iar!* (* dacă ai mai citit rapoarte de la cursele mele, o să observi că mi se întâmplă des să ajung în zona asta de picat fizic).

Am ajuns la km 37 cam confuz. Bine că era un nou punct de alimentare incredibil și mi-a mai trecut supărarea. Am luat-o din loc rapid și total nepregătit să dau piept cu ultima urcare care se anunța cam infectă- 11 km și 1.000 metri diferență de nivel. Au urmat două ore jumate doar de tras constant. Durerile erau încă acolo, mă țineau în priză. Simțeam că dacă m-aș târâ sau dacă voi continua așa, n-ar face vreo diferență la ritmul pe care îl aveam. Media pe bucata asta era undeva la 4km/h. Între timp, traseul nu mai era deloc lat și prietenos. Se transformase într-o potecă îngustă cu multe rădăcini, pietre mari și era un chin să fiu atent la fiecare pas. La Flegere și-a găsit un loc trei de cinste acolo în shitlistul meu de urcări infecte din concursuri alături de Vf. Mircii și Vf. Bucșoiu Mare.

Ajuns la ultimul CP, în vârful urcării, terminat, mă prăbușesc, scoțând un icnet și grimasă, pe un scaun. Un voluntar se aproprie de mine și avem un dialog relevant:

– Water? Cola?

– Cola please. Beau fără să respir.

– One more?

– Yes. Idem.

– One more?

– Mhm. Beau. Zâmbesc. Adorm și mă trezesc că fac baie în Mediterană. Sunt în vacanță în Grecia și nu la 2000 m după 9.30 ore de concurs. Ha! Ha!

Mă ridic din scaun și plec cu optimism știind că mai am doar 7 km de coborâre. Cât de rău putea să fie? Ei bine, a început groaznic. Nu că nu puteam să cobor, nu puteam să merg. M-am oprit strategic la un copac să mă regrupez puțin. Am luat-o ușor la vale și după vreo 500 metri am început să mă încălzesc și…minune…am început să alerg și să alerg chiar bine.

Am ajuns în Chamonix în mai puțin de o oră și am intrat în ultimul kilometru cu zâmbetul pe buze. Cel mai emoționat a fost faptul că ultimele sute de metri le-am alergat prin Chamonix, de unul singur, in aplauzele și încurajările spectactorilor. Eu, locul 460, eram aplaudat pentru efort, pentru curaj, că sigur nu pentru performanță.

Am terminat cursa în 10h:26min și, la final, am decis eu că mi-a fost mai greu decât mă așteptam. Asta mai ales că aveam deja un 7.500 Marathon făcut cu o lună înainte la care mă simțsem muuuult mai în control și pe care îl încadrasem deja în mintea mea ca fiind mai greu decât OCC.

14125676_10154513122434182_5674364327256241033_oMi-am luat în primire vestita vestă de finisher UTMB, m-am așezat pe niște trepte și vreo oră și ceva până când a ajuns și Laura, aveam doar o misiune: să beau o bere. Zis și făcut! Când a ajuns și Laura a fost foarte emoționant. A avut o cursă grea și ea și, pe alocuri, a mers în același ritm cu bine.

Au urmat trei zile de relaxare la Romain, prietenul nostru din Geneva pe care, culmea, l-am cunoscut acum trei ani în Făgăraș când participam la 2×2. Am povestit și am planificat despre cum o să ne întoarcem să alergăm, să schiem, să pedalăm, să facem mult sport clar. Zona este absolut fabuloasă și merită să revenim în fiecare an.

Leave a Reply