Transcontinental 2017 / Episodul I: In ce naiba m-am bagat?!

Startul

28 iulie, ora 18.00, Geraardsbergen, Belgia. Mai sunt doar patru ore pana la startul cursei Transcontinental. Intru curios in sala unde urmeaza sa se tina sedinta tehnica si o gasesc plina ochi. Un amalgam de ciclisti, de sustinatori si de organizatori orbiteaza in jurul a zeci de biciclete. Toti ne analizam reciproc, pe furis, echipamentele si incercam parca sa ne pozitionam undeva in plutonul imaginar. Ma simt ca un incepator printre toti veteranii din sala care par mai bine echipati si mai experimentati decat mine.  Zambesc la gandul asta si imi dau seama ca nu e neaparat adevarat. Imi reaminesc in gand ca si eu sunt one tough motherfucker, ca am un plan de care trebuie sa ma tin si ca sunt acolo pentru am ales sa fiu acolo. Nici nu banuiam ca tocmai asistam la inceputul unui lung dialog cu mine. La fel de lung ca si cursa mea de 4.000 km.

Dand ultimele telefoane acasa, timpul trece repede si iata ca ma gasesc in piata orasului alaturi de alte trei sute de ciclisti. Se poate simti nerabdarea si tensiunea in aer. Cu totii visam la momentul asta de mai mult de un an iar acum aventura vietii este pe cale sa inceapa. Organizatorii ne dau ultimele indicatii si asa, cum ma asteptam, tinem un moment de reculegere pentru Mike Hall, fondatorul cursei TCR care a murit lovit de o masina cu cateva luni in urma. La ce nu se astepta nimeni era sa fie prezenta acolo chiar mama lui care ne-a reamintit cuvintele lui Mike. Cuvinte care si acum ma emotioneaza si la care m-am gandit de multe ori in timpul cursei.

Nothing worth doing is ever easy!

Startul este unul memorabil. Urcam pe pavate in uralele si incurajarile fanilor. Inima imi bate cu putere de atata emotie si bucurie. Ma simt ca un copil in dimineata de Craciun cand primeste cadoul la care visa. Zambesc ca un idiot, multumesc tuturor celor de pe margine, bat cupa cu ei. Simt ca e momentul meu!

La nici zece minute de la start, in timp ce pedalam eu euforit, mi se opreste brusc alimentarea care venea de la dinam. FMM! Probleme? Deja? Ma opresc sa vad ce se intampla si vad cu disperare cum sunt depasit de multi ciclisti. Simt ca de toti. Incerc sa-mi controlez gandurile astea inutile si sa ma concrentez pe rezolvat problema. Nu e nimic grav si in cateva minute plec singur prin noapte. Plutonul este deja raspandit pe mai multi kilometri iar eu de abia mai depasesc unul la fiecare douazeci de minute. Reality check. Game on!

 

Frank

29 iulie, ora 19.00, Germania. Este seara primei zile de TCRNO5 si sunt in Germania, printr-o zona agricola, pe niste dealuri domoale. Am pedalat toata ziua printr-un peisaj asemanator care mi se pare insa plictisitor si neinspirant. Ma uit catre dreapta mea si vad ca soarele mai are vreo ora pana cand apune. Decid sa mananc ceva din proviziile proprii inainte sa ajung in urmatorul oras mai mare unde am in plan sa ma pregatesc sa pedalez pana la miezul noptii.

Gasesc undeva la o rascruce de drumuri un petic de iarba cu un copac si o bancuta. Exact ce am nevoie. Desi inca n-au trecut nici macar 24 ore de la startul cursei, simt ca intru usor, usor in rutina de pedalat si mancat orice, oricand si, mai ales, oricat. Scot o punga de chipsuri sarate si niste salam picant la care visez de mult timp. Incep sa mananc mecanic iar in acelasi timp scot telefonul, activez datele si incep ritualul de verificat WhattsApp, Facebook si Email. Imi atrage atentia un email de la organizatorii TCR trimis cu putin timp in urma. Doar citind subiectul imi dau seama ca ceva oribil s-a intamplat:

TCRNo5 Statement regarding this morning’s incident involving rider 172, Frank Simons

Deschid mesajul si pe masura ce citesc detaliile mi se pune un nod in gat: in primele ore la diminetii, la doar cateva ore de la start, in timpul noptii, Frank Simons a fost lovit de o masina pe soselele din Belgia si a murit pe loc. Pur si simplu, nu imi vine sa cred ca s-a intamplat iarasi un accident mortal in timpul unei curse de ciclism, iar acum chiar in timpul cursei mele. Ma gandesc instant la cum s-a intamplat si pe unde. Un alt gand imi apare concomitent. Putea sa se intample oricui, puteam sa fiu eu in locul lui Frank… Intru pe Facebook si mesajele de soc, teama si frustrare curgeau pe grupul nostru Transcontinental. Participantii erau speriati si dezorientati. Multi nu stiu ce sa faca, unii deja au anuntat ca abandoneaza, altii ca isi iau o pauza pentru seara asta si ca se decid de dimineata ce vor face. Imi dau seama pe loc cat de important e momentul asta si ca trebuie sa-l trec cu mintea intreaga. Nu pot sa pedalez 100 km, ce sa mai zic 4.000 km, cu teama constanta ca voi fi omorat de o masina. Imi confirm pe loc ce am decis inainte de start. Atata timp cat cursa nu se anuleaza, eu nu am nici cel mai mic gand sa abandonez. Pentru nimic in lume. Ii trimit Laurei un mesaj ca sunt bine si ca am aflat despre Frank dar ca m-am decis sa continui. Impachetez repede mancarea la loc si plec mai departe, catre urmatorul oras. Cursa mea continua. Sec.

CP 1

30 iulie, 06:00, Saarlouis, Germania. Ma trezesc fara chef si fara energie. Azi noapte iarasi n-am dormit bine din cauza frigului. Garmin imi arata acum 12 C. Inseamna ca pe la ora 4 au fost probabil 10 grade C. Incepe sa ma preocupe temperatura pentru ca nu ma asteptam sa fie o problema dormitul fara sac de dormit. Imi aduc aminte clar momentul in care imi faceam bagajul acasa si am decis ca nu-mi iau decat un bivuac si o salteluta. O decizie proasta. Conform planului initial, la finalul zilei de astazi, trebuie sa ajung la CP1, care este la 290 km fata de unde ma aflam acum. “Pas cu pas, Silviu!”, incep sa-mi spun. Gandul ca am de pedalat 300 km e greu de digerat dimineata, inainte de mic dejun si de cafea. “Hai sa le luam pe rand, amigo”. Dialogul cu mine este deja ceva obisnuit si imi dau sema ca-mi face placere. Uneori vorbesc in gand alteori cu voce tare. Incep sa-mi strang bivuacul din parcarea unde mi-l pusesem cu o noapte in urma si nu-mi mai pasa ca ma observa alti oameni. Mi-a trecut rapid “tracul” de a dormi in locuri publice.

Imi aduc aminte de moartea lui Frank si simt ca gandul asta persista mai mult decat imi doresc. Ma apasa si ma inmoaie. Ma cuprinde un dor de casa incredibil. Imi strang tabara si pedalez mai putin de o ora pana in urmatorul oras unde gasesc o benzinarie de unde imi iau micul dejun. O sun pe Laura si cand ii aud vocea cedez. “Puteam sa fiu eu in locul lui Frank, putea sa fie oricine.” Asta ii tot repet. “Nu vreau sa mor departe de casa, dracu’ stie prin ce tara, lovit de un tir.” Teama mea e reala, e viscerala. Stim amandoi ca nu am de gand sa abandonez dar momentul nu e usor. Las sa treaca emotiile peste mine si dupa ce ma calmez ii promit ca o sa fac tot ce sta in puterea mea sa fiu in siguranta. Lipesc o banda neagra pe ghidon, un mic simbol care sa-mi aduca aminte de Frank, de acum si pana la finish.

Ride on, Frank. #tcrno5 #tcrno5cap57 A small symbol to remember you. I’ll take you to Greece.

O postare distribuită de Silviu Martin (@silviumartin) pe

Ziua curge in continuare linistit iar eu pedalez kilometru dupa kilometru. Ma ratacesc de cateva ori mai ales in orase. Incep sa regret ca n-am fost mai atent cu planificarea rutei prin orase. Pierd mult timp sa navighez pe aici. Se face seara si mai am inca vreo 100 km de pedalat pana la CP. Calculez si asta inseamna ca as ajunge in jur de 12 noaptea, ceea ce nu e deloc rau. In timp ce ma aproprii, se porneste un vant care cam aduce a ploaie iar cand ma uit in zare vad ca spre CP este o furtuna serioasa. Urma sa aflu dupa aceea ca la CP ploua serios cu grindina. Am avut noroc sa fiu in spatele furtunii tot timpul. Se face noapte de-a binelea iar rezervele mele de energie incep sa scada. Nu-mi doresc decat sa mananc ceva cald si sa ma culc mai repede.

Ajung la baza CP pe la 1 noapte si ma decid sa-l urc chiar atunci. Am ideea geniala sa-mi las bagajul la baza pentru ca urma oricum sa cobor pe aceeași ruta sa-l recuperez. Il bag într-un tufis si pornesc cu ultimele puteri la deal, decis sa termin cat mai repede tarasenia. Se simte mult mai bine bicicleta fara cele 7 kg in plus. Urc eu prin beznă, gafaind, dând peste 100% din energia pe care o mai aveam. La un moment dat, mă gândesc la bagaj, cumva sa nu mi-l fure cineva că am totul în el. Acte, bani și…. tracker ul GPS!! Adica dracia aia care arată unde sunt eu în orice moment. Ei bine, conform tracker-ului, eu, la ora 2 noaptea, mă odihneam într-un tufiș, la baza cățărării.

“Baga-mi-as ceva in tine, Silviule! Bine ca esti tu mai destept si vrei sa economisesti câteva minute! Bine, șmechere, o sa cobori, o sa-ti iei tooot bagajul înapoi și o sa urci iar, pe bune acum.” Și-am făcut-o spumegând de nervi, bodoganind tot drumul. Am reusit sa ajung in varful catararii, la Schloss Lichtenstein, dupa care sa cobor si sa obtin stampila aproape de ora 3 dimineata. Nu mai ce manca cald la ora aia si oricum sunt prea obosit sa mai fac altceva decat sa ma prabusesc de epuizare in bivuac.

CP 1 checked. Timp de la start 2 zile, 4 ore, 50 minute. Distanta de la start 580 km.

1 thought on “Transcontinental 2017 / Episodul I: In ce naiba m-am bagat?!

Leave a Reply