Transcontinental 2017 / Episodul II: Here comes the sun

Citeste si “Episodul I: In ce naiba m-am bagat?!”

You’re just a freak. Like me…

Ziua 3. 31 iulie, ora 07.00, Germania, Schloss Lichtenstein.  M-am trezit ca lovit de tren, demoralizat si cu o foame incredibila. Azi noapte am ajuns prea tarziu la check point ca sa mai pot gasi ceva de mancare. In plus, este a treia noapte consecutiva cand dorm in reprize din cauza frigului. Ma gandesc cu groaza ca este doar a treia zi de concurs si eu ma simt ca dracu. Pentru prima data imi vine in cap gandul ca poate m-am bagat in ceva mai greu decat pot duce.

Cazarea de la CP 1, Schloss Lichtenstein

Aseara m-am prabusit la doar cativa pasi de locul in care participantii trebuie sa ajunga sa obtina stampila pentru CP 1. I-am auzit cum au venit toata noaptea si acum, la ora 7, unii inca continua sa ajunga. Ma uit la ei ca la niste ciudati. Multi dintre ei au pedalat ore intregi in timpul noptii ca sa ajunga aici la timp, inainte sa se inchida punctul de control peste trei ore. Au fetele desfigurate de oboseala iar cearcanele nu mai sunt doar niste umbre care apar si dispar. Cearcanele sunt parca imprimate in fata lor.  “Oare asa rau arat si eu?”. Pe toate fetele apare un zambet de usurare si satisfactie atunci cand obtin stampila care le confirma ca au bifat primul check point si, cu toate ca toti stiu ca sunt la doar 15% din cursa, nu pot sa nu simta ca este o prima victorie simbolica.

Mic Dejun @ Lidl

Eu sunt in grupul de ciclisti care deja se pregateste sa pedaleze mai departe catre CP 2, in Italia. Ne miscam lent ca niste reptile care parca asteapta sa iasa soarele ca sa le incalzeasca sangele ca sa poata functiona. In dimineata asta, micul dejun este (auto) servit la primul Lidl din drum, fix la capatul unei nenorociri de urcari pe care o voi face pe stomacul gol. Fuck this! Acasa nu fac nici o suta metri fara sa mananc un mic dejun imens iar acum n-am mancat o masa adevarata de 14 ore sau naiba stie de cand. Cu chiu cu vai ajung si la Lidl, unde sunt o aparitie exotica. Incep sa lipai printre raioane in pantofii mei de ciclism, imbracat in lycra din cap in picioare, murdar si cel mai probabil duhnind. Dusul e un lux pe care nu l-am cunosut de zile bune. Un domn simpatic ma opreste din bocanitul meu matinal si ma intreaba in germana daca sunt si eu la cursa aia prin Europa, cu finish in Grecia. Imi povesteste cum a vazut atat de multi ciclisti prin orasul lui in ultimele zile si ca i se pare incredibil ce facem. Imi strange mana cu o caldura si cu o umanitate care ma topesc. Pentru o clipa, reusesc sa uit de starea mea mizerabila, imi indrept umerii si, cu ochii umezi, ii multumesc pentru gandurile sincere. Acum realizez ca sunt si eu unul dintre ciudatii cu cearcane imprimate pe fata.

Frigul

Ziua 3. 31 iulie, ora 22.00, Austria, Tirol. Ziua asta a trecut greu de tot. Aseara mi-am fortat corpul sa intre in zona rosie iar azi am platit pretul. Am facut multe pauze, am mancat ca un balaur toata ziua dar tot degeaba. De abia am reusit sa fac 180 km pana acum. Odata intrat in Austria am pornit pe una dintre vaile care eventual ma va purta peste Alpi, in Italia. Vremea s-a schimbat instant odata cu apusul soarelui. S-a pornit un vant rece care pare ca coboara din munti si e accelerat de valea asta interminabila. Singurul gand care ma linisteste este ca diseara voi innopta pentru prima data de la startul cursei intr-un hotel. Planul meu initial era ca o data la patru nopti sa imi iau o cazare pentru a-mi reincarca bateriile. Nici ca se potriveste mai bine pentru ca sunt la cea mai mare altitudine de pana acum ( peste 800 metri) unde mai mult ca sigur va fi cel mai frig dintre toate noptile de pana acum.

Acum sunt la un McDonalds si, dupa ce mananc cate doua din fiecare din tot ce au in meniu, ma apuc sa caut cazare online. Constat rapid ca am supraestimat masiv oraselul asta in care m-am oprit. Nu gasesc nici o cazare disponibila pe nici unul dintre cele trei siteuri diferite pe care ma uit. Panica mi se instaleaza in sistem. “Nu pot sa dorm afara. Pur si simplu nu mai pot suporta inca o noapte in frig. Dupa ziua asta grea, merit sa dorm in confort, in caldura.” Ma uit la ceas. “Cand dracu s-a facut 10?!” Imi cantaresc optiunile si-mi dau seama ca n-am multe variante: ori pedalez mai departe toata noaptea ori dorm acolo. De pedalat nu se pune problema pentru ca sunt cu resursele deja pe zero asa ca nu-mi ramane decat o singura varianta. Imi adun ramasitele de vointa pe care le mai am si ies afara. Frigul incepe sa muste. “Nu, nu voi dormi afara!” Gandul asta imi ocupa toate mintea. “Trebuie sa gasesc o solutie. Eu mereu gasesc o solutie.” Plec prin oras ca un disperat. Pentru inceput caut cazari. Dupa cazari caut locuri acoperite in care sa dorm. Ajung la gara dar nu se poate intra. Gasesc niste parcari subterane. Inchise. “Stiu! O sa caut haine sau ceva cu care sa ma invelesc.” Incep sa dau ture pe langa casele oamenilor. Poate, poate cineva si-a lasat hainele afara la uscat. As face orice pentru o patura. La terase uneori se dau paturici pentru cei care stau afara. Dau tarcoale pe acolo dar nu gasesc nimic. A trecut mai bine de o ora si nu am gasit nimic. Sunt resemnat total. Nu mai am energie sa ma impotrivesc. Accept ca voi petrece noaptea afara si ca imi va fi frig. In mod inexplicabil, cand accept asta si renunt la asteptarile si la planul meu de care tineam cu dintii, se instaleaza linistea in mintea mea. Sunt pregatit.

Gasesc niste boscheti mai retrasi unde sa-mi intind bivuacul si imi pun direct toate hainele pe mine. Mai arunc o privire afara inainte sa ma culc. Cerul este de sticla. Adorm destul de rapid dar dupa doua ore ma trezesc de frig prima oara. Tremur incontrolabil. Incep sa-mi masez picioarele, mainile si pieptul incercand sa ma incalzesc. Fac flotari in bivuacul stramt. Adorm la loc. Urmeaza inca doua ore de somn dupa care ma trezesc iarasi tremurand. Repet tot procesul de incalzire. Descopar ca daca imi trag hainele peste fata toata caldura de la respiratie patrunde aproape de corp si asta ma ajuta. Ma uit la ceas si este de abia patru. Comportamentul meu este automat, lumea mea este fix cat bivuacul. Nu ma pot gandi la nimic altceva decat sa ma incalzesc dracu odata. Intr-un sfarsit, adorm la loc.

Brand new me

1 august, ora 06:00, Austria, Tirol. Ziua 4. La sase dimineata deschid ochii si vad ca deja lumina zilei incepe sa se intrezareasca. Am reusit, am supravietuit noptii. Parca m-am nascut a doua oara. Ma uit la termometru si-mi arata 8 grade! Am rezistat la 8 grade fara sac de dormit. Simt ca am pierdut o viata, ca in jocurile pe calculator. Strang repede bagajele si plec spre prima benzinarie pe care imi aduc aminte ca am vazut-o cu o seara inainte atunci cand cautam cazare. Au cafea si sandvisuri calde. Imi dau lacrimile cand strang in maini paharul de cafea fierbinte. Gasesc un loc cu soare, ma asez si ma pornesc sa rad ca un nebun. Incep sa inteleg cum va fi cursa asta si ce-mi va face la cap. Zilele care au trecut, noaptea careia i-am supravietuit, toate m-au testat mai mult decat ma asteptam. Cele mai grele curse la care am participat vreodata, Carpathian Adventure sau Maraton 7500, n-au avut mai mult de trei zile si am fost de fiecare data in echipa. Tot ce am invatat despre mine in vreo cursa se termina aici; de acum incolo intru pe un teritoriu nou. Explorarea mea de abia acum incepe iar gandul asta imi da multa putere.

In paradis

1 august, ora 18:00, Italia, Reschen Pass. Ziua 4. Sunt in Reschen Pass, una dintre trecatorile faimoase din Alpi care leaga Austria de Italia. Dupa atatea zile de balaurit pe dealuri, azi  am admirat in sfarsit peisaje montane. Am pedalat prin vai superbe, adanci, inundate in egala masura de soarele pe care il ador acum mai mult ca oricand dar si de verdele crud al padurilor. Ochii nu mi se mai saturau de atata frumusete iar moralul meu a fost mai bun ca oricand. M-am simtit ca in paradisul ciclistilor aici in Tirol. Sunt tasnitori si fantani cu apa cristalina peste tot, in fiecare satuc am intalnit cafenele cu capuccino spumos si cu produse de patiserie pufoase si delicate, de toate felurile. Am avut parte si m-am bucurat de belsug! Pedalatul a fost iarasi o placere.

In drumul meu peste Alpi. In zare, undeva departe, este trecatoarea catre Italia.

Pornesc mai departe prin trecatoare si iata ca am ajuns in Italia. De aici incolo pana la CP 2 nu mai este decat o lunga coborare. Bine, si un munte de urcat la final dar acum nu ma gandesc la asta. Cum ies in varful catararii ma loveste un peisaj care ma copleseste prin frumusetea lui. In fata mea se asterne un lac imens strajuit din toate partile de munti inalti. In departare se vede un lant muntos impresionant, cu varfuri de aproape 4.000 metri, acoperiti de zapada. Pedalez parca mai cu grija ca sa nu stric ceva din frumestea asta. Ca intr-un vis, de nicaieri apar ciclisti, alergatori, triatlonisti. Copii, batrani, tineri, toti fac sport aici, la 1.600 metri. Am nimerit intr-o reclama cliseica? Oamenii astia traiesc aici pe bune? Sunt fericit, atat de fericit in momentul asta. Cu greu ma pot desprinde din locul asta. Imi promit ca am sa ma intorc cu toata familia!

Reschen Pass = Magic

Urmatorii o suta de kilometrii pana in Bolzen sunt numai in coborare, mai mult pe piste de biciclete, prin podgorii si livezi.  Pe la ora 23 ajung in Bolzen unde ma cazez la hotelul rezervat din timp (normal!) si-mi comand o bere. Fac un dus si ma intind intr-un pat adevarat pentru prima data dupa patru nopti petrecute afara. In capul meu rasuna in timp ce adorm “Here comes the sun, it’s alright…here comes the sun….”

Timp de la start 4 zile, 1 ora. Distanta de la start 980 km.

Leave a Reply