Jurnalul The Transcontinental Race 2017 // Episodul III

CP 2 – Monte Grappa, Italia

Ziua 5, 2 august 2017, Italia. In aceasta zi, la ora 17:00, CP 2, urmeaza sa se inchida. Dupa o prima noapte dormita la hotel si dupa un mic dejun de mii de calorii, ma simteam ca nou. In mod clar, aveam destul timp sa pedalez cei 160 km atata timp cand nu aveam sa pierd prea mult timp pe drum si daca nu se intampla ceva deosebit. Si, culmea, chiar asa a si fost. Am ajuns la CP cu doua ore inainte de inchidere. Singurul lucru care m-a incetinit a fost vremea foarte calduroasa. Nu aveam nici cea mai vaga idee, ca asta era doar inceputul unei perioade lungi de canicula. Cand am ajuns la CP, m-a intampinat o atmosfera vesela. Pe tot parcursul cursei, am avut sentimentul asta cum ca CP-urile ar fi o oaza de veselie si buna dispozitie, un prilej atat de bun si de necesar de ridicat moralul. Dupa cinci zile de cursa, incepeam sa ma simt in largul meu, ca preiau controlul cat de cat. Dupa ce am primit mult dorita stampila pe brevet, m-am alaturat celorlalti colegi de TCR care asteptau sa treaca valul de caldura. Am palavragit la o pizza si o cola despre aventurile noastre de pana acum. M-au dat pe spate povestile lor in care dadeau dovada de curaj, de anduranta si de tot ce inseamna, in imaginatia mea, spiritul uman autentic. Mi-am dat seama ca toate lumea suferea. La fel ca si mine. Cu totii ne impingeam la maxim limitele. Brusc, nu m-am mai simtit singur in toata incercarea asta si, pentru prima data, am simtit ca fac parte din comunitatea TCR. Nu mai eram doar un incepator, un outsider care doar visa in urma cu un an la cursa asta. Eram acolo, pe baricade! Am pornit cu mare avant spre varful Monte Grappa.

CP 3 – Muntii Tatra, Slovacia

Desi este una dintre cele mai grele catarari din Italia, eram atat de entuziasmat in acel moment incat nu simtea ca fac vreun efort prea mare. Am ajuns in varf exact in momentul in care se inchide restaurantul, apunea soarele si incepea sa bata vantul de seara. Era ca intr-un film prost in care asta era poanta. Ai ajuns. Am inchis. Pam-pam. Super! S-a zis cu mancarea, Cola si apa la care am visat toata urcarea. Mi-am pus echipamentul pentru tura de noapte, asa cum imi placea sa-l alint, si-am plecat mai departe.  Dar, ce sa vezi, filmul continua la fel. Eu ma asteptam sa incep o super coborare care sa ma duca la baza muntelui in no time dar, dupa o ora, sunt inca pe nenorocirea asta de munte. Bonus, incepe sa-mi cedeze bateria de la lumina frontala. Dupa cateva zeci de minute de balaurit prin bezna in care incepusem sa ma indoiesc de sanatatea mea mentala si de ruta pe care am ales-o, ajung in sfarsit, la coborarea mult cautata. Este incredibil de abrupta, cu multe serpentine, si faptul ca o parcurg la lumina deja palpainda la frontalei, o face cu atat mai palpitanta. Imi aud franele cum scartaie si cum cauciucurile pierd aderenta pe anumite portiuni. Ma dor si mainile de cat am apasat pe frane dar sentimentul de teama amestecat cu entuziasm este de nedescris de placut. Ajung intreg la baza muntelui si incep sa-mi caut cina la care visasem pe urcare, acum patru ore. Ma intalnesc cu doi tipi spanioli, frati, din ce-mi aduc aminte cu care, cu care ajung sa si iau o gustoasa cina bazata pe sandvisuri si inghetata. Noaptea asta o petrec intr-o livada si este prima noapte petrecuta afara in care nu-mi mai este frig. Amin!

This slideshow requires JavaScript.

Ziua 6, 3 august 2017, Italia. In dimineata asta ma gasesc la 1.000 km departare de CP 3 si la 3 zile jumate inainte sa se inchida CP-ul. Cam 80% din timpul in care am pedalat in cursa, am avut acesti doi indicatori: cat mai e in km? cat mai e in ore? Rezulta ca, viteza mea medie trebuie sa fie de, pauzele de… Am repetat 17 zile matematica de baza, ce sa mai….Revenind. Profilul de altitudine pana la CP este prietenos asa ca sunt destul de increzator ca pot face cam 280 km pe zi pentru a ajunge la timp. Mmhmm…Doar ca nu stiam ca prin Italia mai era si un domn Lucifer, cel mai mare val de canicula care a lovit zona asta in ultimii jdemii de ani. In ziua respectiva, erau 40 grade C, ceea ce pe bicicleta, la nivelul asfaltului, se simtea mult mai rau. Totusi, n-am fost atat de afectat precum multi alti concurenti care au fost nevoiti sa abandoneze. M-a si ajutat antrenamentul meu din Romania, unde nu de putine ori am prins temperaturi de peste 30 grade C. Ca sa fac fata caldurii, a trebuit sa ma opresc mult mai des pentru a bea apa pretioasa. Cu toate astea, a fost o zi buna in care am mers conform planului si in care am bifat 260 km pana la finalul zilei pe care l-am petrecut in Ljubljana, Slovenia.

Ziua 7, 4 august 2017, Slovenia. Ma trezesc fresh si cu moralul ridicat. Desi sunt inca la 740 km de CP, ma simt increzator ca-i pot parcurge. Pe masura ce ziua curge si soarele urca pe cer, caldura devine iarasi insuportabila si sunt nevoit sa fac multe pauze ca sa ma protejez. Cand incep sa pedalez prin muntii din Slovenia am parte din cand in cand de o mult dorita umbra. E un prilej sa ma uit mai mult in jur si gandul ma poarta catre muntii Carpati. Iubesc muntii de la noi din tara. I-am pedalat, i-am alergat, le-am batut potecile si ii simt ca fiind o parte importanta din cine sunt eu acum. Nu stiu daca ati observat dar Carpatii, muntii notri, au un miros distinct, probabil de la plantele specifice care cresc la noi. E un miros diferit de Alpi, un miros pe care nu-l intalnisem inca in TCR pana atunci. Dar acolo, in padurile din Slovenia, pe malul unui rau, acelasi miros, miroul de acasa m-a lovit pe neasteptate. A fost atat de puternica senzatia, inca nu am putut sa o controlez defel. Am izbucnit intr-un plans din ala cu sughituri cum nu stiu daca am mai avut vreodata ca adult. M-am oprit pe marginea drumului, intr-o mica poienita, si am lasat emotiile sa treaca peste mine. Imi era dor de casa, ma gandeam la ai mei, la Laura si la Tudor. Ma simteam foarte singur in acel moment, departe de locul de care apartin. A durat ceva pana cand m-am linistit dar am reusit sa ma urc iarasi pe bicicleta si sa-mi reiau munca sisifica de a bifa kilometru dupa kilometru.

Ziua s-a derulat mai departe intr-un ritm mai incet decat imi planificasem, si pe masura ce se apropria seara, mi-am dat seama ca nu eram deloc aproape de distanta pe care mi-o propusesem sa o parcurg. M-am decis sa ma opresc pentru o cina sanatoasa si apoi sa continui noaptea pe racoare pentru a recupera distanta. Zis si facut. Pe la 10 seara, dupa ce ma indop cu multa proteina, si anume cevapcici, plec mai departe cu gandul sa ajung cat mai departe in Ungaria inainte sa ma opreasca nevoia de somn. Nici nu plec bine ca se porneste un vant atat de puternic ca ma da jos de pe bicicleta. Ma uit in zare si vad cum un front imens de furtuna se indreapta fix spre zona in care eram. Damn it…ma vad nevoit sa ma opresc si ma intorc in micul orasel pe care tocmai il parasisem si sa imi caut un adapost. Exact in momentul in care intru in sat si gasesc o statie de autobuz incepe potopul. Pe masura ce toarna cu galeata, ma simt atat de recunoscator ca am gasit aceasta minune inginereasca care ma adaposteste. Incep sa inteleg de ce statiile de autobuz sunt atat de iubite in comunitatea TCR. Imi scot bivuacul, ma infasor in el si ma ghemuiesc intr-un colt al statiei, asteptand sa treaca furtuna. Urmatorul lucru de care imi aduc aminte este acea stare ciudata de cadere pe care o mai tot am in timp ce visez. Dar de data asta e diferit. Nu e un vis. Chiar cad…Ma trezesc in aer, in timp ce pic ca un sac de cartofi pe ciment, cu mainile inca infasurate in bivuac. N-am mai trait de mult asa sperietura si simt cum inima imi sare din piept. Ma dezmeticesc rapid si vad ca ploaia s-a oprit iar cerul s-a inseninat. Dumnezeu stie cat am atipit acolo, in fund, pe banca. Din fericire, nu am decat cateva zgarieturi la cot si la sold. Ce stupid ar fi fost sa ma accidentez in felul asta…Alung rapid gandul din cap si, pe la unu noaptea, ma echipez si plec mai departe. Dupa ce mai pedalez inca patru ore si aproape 90 km, ma opresc iarasi si ma culc in cea mai mizerabila statie de autobuz intalnita vreodata unde pic lat de somn.

This slideshow requires JavaScript.

Ziua 8, 5 august 2017, Ungaria. Ma trezesc odata cu soarele si de abia astept sa plec mai departe si sa parasesc statia aia mizerabila. Imi iau rapid portia de calcule matematice si realizez ca trebuie sa parcurg 500 km in 34 de ore pentru a ajunge la timp la CP. Teoretic era posibil dar nu eram convins ca eu pot face asa ceva. Nu pedalasem atat de multi kilometri in atat de putin timp niciodata. Am incercat sa nu ma demoralizez si sa o iau pas cu pas, fiecare ora in parte, incercand sa ma apropii de obiectiv. Am pedalat toata ziua prin Ungaria pe niste rute monotone si, pe seara, am trecut Dunarea, intrand in Slovacia. Daca totul mergea conform planului, aveam sa ma mai intalnesc cu Dunarea peste alte sute de kilometri cand aveam sa trec din Romania in Bulgaria. Dar eram departe tare inca. Mai inainte trebuia sa ajung la CP 3 si apoi la CP 4. Oricum, am primit un mic boost de moral ca na, sunt acum, in Slovacia, macar in aceeasi tara in care este si CP-ul. Dupa aproape 20 de ore de pedalat, totusi simteam cum incepe sa-mi cedeze corpul si ca are mare nevoie de o pauza de somn. Ma opresc intr-o benzinarie si ma culc doua ore. Mai mult nu-mi puteam permite daca voiam sa-mi pastrez sansele sa ajung la timp. Si da, imi doream mult asta.

Ziua 9, 6 august 2017, Slovacia. Cand ma trezesc, dupa doar doua-trei ore de somn, sunt in continuare la fel de obosit si, in plus, foarte nesigur pe mine. Ma urc pe bicicleta, incerc sa pedalez dar, pentru prima data in noua zile, corpul nu asculta de mine. De abia imi tin echilibrul si am episoade in care aproape adorm pe bicicleta. Imi aduc aminte de cat de brusc am picat in statia de autobuz in Ungaria si ma decid sa nu risc vreo tragedie. Ma opresc pentru un power-nap rapid. Cu chiu cu vai, dupa inca vreo doua de somn, ma simt destul de bine incat sa-i dau la pedale mai departe. Ajung intr-un final intr-o benzinarie, putin dupa rasaritul soarelui, si ma pompez la maxim cu cofeina si zahar, sperand sa-mi ridic energia. De ieri dimineata, deci in ultimele 24 ore, am reusit sa pedalez 340 km dar inca mai am 150 km si 10 ore. Pare improbabil sa pot ajunge pentru ca terenul incepea sa devina la inceput deluros si apoi muntos de-a binelea. Plus ca CP 3 era cocotat la mama naibii tocmai in Muntii Tatra la aproape 2.000 metri. Mi-am zis ca, frate, asta e, ajung sau nu, macar voi da absolut totul, sa nu regret ca mai aveam niste energie ramasa pe fundul sacului pe care am pastrat-o pentru cine stie ce altceva. Si fix asta am facut. Am apasat tare pe  pedale, am tinut pauze la minim si usor, usor m-am apropriat de obiectiv. Pe la pranz, Garmin-ul imi spunea ca voi ajunge la timp, chiar cu 40 de minute inainte. Creierul meu incerca sa ma deturneze si sa ma faca sa iau pauze mai lungi ca na, daca tot eram cu 40 min inainte, aveam de unde pierde niste timp. Dar nu, n-am scazut ritmul. Aveam inca proaspata in minte experienta de la CP 1 cand am comis-o lasand garda jos pe final.

Incep sa intalnesc si alti participanti TCR si-mi dau seama ca au trecut zile intregi in care nu mai vazusem pe nimeni. Toti, dar absolut toti, sunt mai grabiti decat mine. Simt, ca ceva imi scapa. Garmin-ul imi arata ca am timp destul sa ajung si totusi ei sunt ingrijorati, chiar resemnati ca nu mai pot ajunge la timp. In fine, nu-i iau in seama prea mult si-mi vad de cursa in ritmul meu. Cand ajung la punctul in care incepea catararea, imi scot telefonul sa verific ca sunt unde trebuie pentru a fi validata catararea de catre organizatorii care ne verificau pe baza GPS-ului atasat de bicicleta. Simt ca-mi cade cerul in cap. Eram la baza unei alte catarari, in nici un caz la cea corecta. Se pare ca atunci cand am facut ruta acasa, cu luni in urma, am introdus ca CP un alt hotel decat cel corect. Dezastru total. Muncisem atat de mult in ultimele zile pentru asta incat nu-mi venea sa cred ca se poate sa pierd totul dintr-o eroare facuta acasa. Ma uit pe harta si vad ca sunt la 13 km de locul corect iar urcarea are 7 km cu 700 metri diferenta de nivel. Aveam 90 minute sa fac toata nebunia asta si avea sa fie strans, foarte strans. Am pedalat ca si cum viata mea depindea de asta, am dat totul. Nu aveam de gand sa esuez atat de aproape de CP. Am tipat la mine, la munte, la bicicleta si-am pedalat fara sa-mi pese daca ma accidentez sau daca o sa mai am energie sa continui dupa CP. Putea la fel de bine ca finish-ul sa fie acolo, atat de important era sa ajung la timp. Nenorocirea asta de urcare parea ca nu se mai termina si nu avea pic de vizibilitate catre varf. Dupa fiecare curba cand mi se pare ca am ajuns, venea de fapt o noua curba. Si tot asa. Agonizant. Deodata vad un steag cu TCR si numai bine, pentru ca mai aveam doar 4 minute pana la ora de inchidere. De la agonie la extaz. Am ajuns la timp sa-mi iau stampila pe brevet. Acum am observat pe Strava ca am avut un dintre cele mai bune 10 performante pe catarare dintre toti participantii TCR. Ce face adrenalina! :))


Dupa ce-mi iau stampila, intru in hotel si ma prabusesc pe un scaun de unde nu mai plec ore bune. Sunt in al noulea cer.

Leave a Reply