Jurnalul The Transcontinental Race 2017 // Episodul IV (și ultimul)

Citește și

prima parte

a doua parte

a treia parte

CP 4 – TRANSFAGARASAN, ROMANIA, 800 km

Ziua 9, Munții Tatra, Slovacia. După toate prin care trecusem în ultimele două zile, eram în al nouălea cer să ajung la CP3, mai ales că reușisem să ajung cu doar patru minute înainte de deadline. Cuvintele sunt de prisos să descriu relaxarea, satisfacția și da, mândria, să fi reușit asta. Mi-am sunat familia, cu care nu prea mai vorbisem în ultima perioadă, și cu greu îmi puteam stăpâni emoțiile. Fix când am intrat în hotelul care se afla într-un fel de căldare glaciară, care îmi aducea aminte de căldarea lacului Bâlea, a început să cadă o ploaie măruntă și deasă iar ceața a acoperit toată zona. Asta zic și eu sincronizare! M-am alăturat colegilor de TCR în a bea o bere, cea mai râvnită recompensă din ultimele zile. Nu-mi doream altceva decât să zac, fără să fac nimic, cât mai mult timp posibil. Și exact asta am făcut…vreo 10 minute. În jurul meu deja se făceau planuri, se dădeau pronosticuri pentru CP 4. Mulți dintre participanți erau cam sceptici iar unii, cei mai curajoși, aveau de gând să o ia deja la vale, prin ploaie, și să încerce să profite cât mai mult din timpul rămas din ziua respectivă. Eu aveam moralul destul de bun atunci, mai ales că urma CP-ul pe care l-am așteptat din momentul în care m-am înscris la cursă. Aveam să mă duc spre casă. În plus, simțeam că încep să-mi intru în ritmul de cursă și eram din în ce mai încrezător în abilitățile mele. Ajunsesem pe locul 203 la CP1, pe 195 la CP2 și acum eram pe 133 la CP 3. Bine, unii dintre participanți mai și abandonau dar asta nu conta prea mult. Dimpotrivă, faptul că încă rezistam, îmi dădea multă încredere. Când am început să fac calculele, totuși am început să simt presiunea a ceea ce trebuia să fac dacă voiam să ajung la CP 4 în timp util. Aveam mai puțin de 70 de ore din momentul respectiv să parcurg cei 800 km. Cum planul meu era să petrec noaptea într-un orășel aflat la 50 km de unde eram, asta însemna că de fapt voi avea de parcurs 750 km în două zile jumate, din momentul în care mă trezeam și eram pregătit să plec mai departe. M-am activat instant și am plecat mai departe către Poprad, către pizza, un pat cald și un duș superb. Drumul de 50 km mi s-a părut ca o plimbare în parc față de cele câteva sute pe care le mai făcusem în ziua respectivă.

Ziua 10, Slovacia. 260 km. Când m-am trezit, afară încă ploua, bătea vântul și era oribil de frig. Doamne, cât de greu îmi era să părăsesc confortul hotelului, știind că iar mă vor aștepta nopți dormite afară sau chiar nedormite deloc. Reușesc într-un final să-mi adun curajul necesar și să ies afară. Este o zi nasoală de tot dar având în vedere că este de fapt doar prima zi în care plouă cu adevărat, nu mă pot plânge prea mult. Sigur nu are cum să dureze oricum mult ploaia, îmi spun eu, în timp ce mă stropesc toate mașinile posibile. Cum o belea nu vine niciodată singură, acum s-a găsit cel mai bun moment să fac și prima pană a cursei. Superb! Mă retrag undeva pe marginea drumului și încep să trebăluiesc la pana respectivă pe care o rezolv destul de repede. Din nou, nu pot să mă plâng. A fost prima și singura pană pe care am avut-o în 4.000 km. Incredibil! Dar stai…proverbul sau zicerea aia de mai sus, cu belelele care nu vin singure, parcă voia să mi se demonstreze azi mai mult decât în orice altă zi. Tot azi a cedat și Garmin-ul din motive necunoscute. A fost de fapt cel mai mare deranj dintre toate chestiile care mi s-au întâmplat. Am fost nevoit să mă bazez pe telefon pentru navigație în următoarea săptămână, ceea ce m-a făcut să pierd mult timp în fiecare zi. În fine, încă o zi la birou.

Planul inițial, cu care am plecat de la hotel, era să străbat toată distanța dintre Slovacia și România dar, din păcate, nu reușesc să o fac. Mă opresc într-un câmp, la o oră de granița cu România, și mă culc pentru câteva ore, urmând să încep atacul final asupra CP 4 de dimineață.

IMG_20170807_124304.jpg

Ziua 11, Ungaria. 330 km. Mă trezesc  absolut devastat și fără energie. E incredibil cât de diferit mă simt înainte să mă culc față de cum mă trezesc după doar câteva ore de somn. Uneori mă simt mai rău dimineața decât atunci când mă opresc. Unele zile se simt mai ușoare decât altele dar cam toate încep greu și devin mai ușoare pe măsură ce ziua progresează și-mi găsesc ritmul. Azi pare că nu va fi diferit. Mă felicit că am avut inspirația să îmi iau la pachet un orez chinezesc deja gătit de la un restaurant din Slovacia. E unul dintre cele mai bune și mai hrănitoare mic dejunuri din cursa asta. Am emoții. Dacă totul decurge cum trebuie, peste vreo 30 de ore, după ce voi fi pedalat mai mult de 500 km, cu 8.000 m diferență de nivel, aveam să mă întâlnesc cu familia mea pe Trans. Doamne, cât mai e. Mă copleșește distanța asta. Mă urc pe biclă și încep lungul drum spre CP 4. Odată ce intru în țară, e incredibil ce mi se întâmplă. Parcă am aripi azi. Simt o energie în aer care îmi dă o super concentrare să pedalez cum nu am pedalat niciodată. Până la miezul nopții fac 330 km…

Ziua 12, România, 200 km. Odată cu venirea nopții, moralul meu se schimbă. După încă o depășire razantă, periculoasă, a unui TIR, cedez nervos și ies pe marginea drumului. Tremur tot de frică. Mie frică că o să mor strivit în mm pe drumurile astea de căcat. Sunt epuizat fizic și mai ales psihic. A fost o zi grea și, cu toate că efortul a fost uriaș, încă mai am de parcurs 200 km, care includ și cățărarea pe Transfăgărășan. Simt că am făcut tot ce puteam să fac și că nu pot mai mult. Mintea, abilă în a găsi și fabrica scuze rapid, începe să-mi livreze un discurs grețos, de mediocritate asumată. ”E ok, Silviu, ai încercat măcar. Nu te poate judeca nimeni că nu ai încercat măcar.” Și cum stăteam eu așa și-mi plângeam de milă ca un amărât în beznă, văd niște lumini de frontală clipind pe drum, apropiindu-se de mine. Nu se poate, e un alt concurent…Ajunge lângă mine și se oprește. E Lea, o tipă din Slovavia. Ne-am cunoscut la CP 3 când am coborât împreună spre Poprad. De atunci mi s-a părut a fi o fată incredibil de dură. Pare pompată la maxim pe adrenalină și cafeină. Vorbește atât de repede că nu o pot urmări. E din alt film față de mine. ”Come on man! Let’s go! We can make it!”. E nebună, îmi spun. Nu știu cum dracu, dar reușește să mă mobilizeze și să mă scoată de pe marginea drumului. Pornim mai departe împreună. Frate, chiar e nebună. Nu mă pot ține după ea și se îndepărtează ușor, ușor. Pedalez și încep să cred iar în șansa mea. Lea, nebuna slovacă, și-a făcut treaba. M-a scos din inerția gândurilor mele negre. Mă întâlnesc cu ea peste câteva ore, la o benzinărie. Bea cantități impresionante de Red Bull și cafea. Eu îmi iau un espresso dublu cu niște înghețată și plec mai departe în noapte.

Răsăritul soarelui mă găsește pe dealurile de lângă Sibiu, foarte aproape de Cârțișoara. Ah, totul arată atât de cunoscut iar, între mine și familia mea, nu mai stă decât un munte. Unul pe care îl știu atât de bine…Dacă nu mi se întâmplă nimic stupid, știu că voi ajunge și voi ajunge la timp. Fizic sunt o epavă ambulantă. Picioarele mele de abia se mai mișcă dar nici nu e nevoie de mai mult. Doar să se miște atât cât pot. Sentimentul pe care îl am când ajung în vârf este copleșitor. Sunt mândru de mine, de tot ce am realizat, tot ce am depășit să ajung acolo. Mă bucur enorm de cei 15 km de coborâre până la CP, unde, după aproape două săptămâni mă văd cu Laura, cu Tudor, cu părinții mei. Revederea o simt ca pe o mângâiere caldă pe creștetul unui copil. Sunt topit după ei. Sunt atât de frumoși și curați. Eu mă simt murdar, dur și încrâncenat. Îmi ia ceva să mă pot relaxa și bucura de moment. Luăm un prânz împreună și le povestesc despre aventurile mele. Îmi e atât de greu să mă despart iar de ei când vine momentul să plec mai departe… Gândul că mă voi vedea iar cu ei la finish, în Meteora, peste doar câteva zile, îmi dă putere să continui. Ajung în Curtea de Argeș, unde petrec o noapte la hotel și dorm un somn dulce, dulce.

 

FINISH, METEORA, GREECE, 1.000 KM

Ziua, 13, România. 235 km. Mă trezesc surpinzător de fresh când mă gândesc că nu mai dormisem de vreo două nopți, și după, ce iau un mic dejun ridicol de imens, plec mai departe către Bulgaria. Eram destul de relaxat. Știam că dacă voi face câte 250 km pe zi, ceea ce nu era atât de greu față de alte zile care le avusesem în ultima săptămână, aveam să bifez obiectivul principal, de a ajunge până la finishers party, care era sâmbătă seara. Valul de căldură încă era puternic în zona asta a Europei dar nu m-a afectat în vreun fel în ziua asta. La finalul zilei, eram deja la granița cu Bulgaria, la mai puțin de 700 km de finish. Planul era să mă odihnesc câteva ore într-o benzinărie și să plec mai departe dis-de dimineață, pe răcoare.

Ziua 14, Bulgaria. 30 km. M-am trezit simțindu-mă rău fizic. Era diferit față de celelalte dimineți de până acum. Nu era un sentiment de oboseală. Nu, ceva nu era bine în mine. Stomacul mă durea și era umflat. Mă durea capul și eram și amețit. Am încercat să mănânc ceva dar am vomitat instant. Nu eram bine deloc. Mă urc pe bicicletă dar e dezastruos. Zero echilibru și zero putere în picioare. Eram sigur că am făcut insolație dar nu aveam unde să mă ascund. Urmau să fie 40 de grade în Bulgaria în timpul zilei. M-am târât 30 de km până în primul oraș din Bulgaria, Vidin. M-am oprit la prima benzinărie și le-am luat baia cu asalt. Îmi era clar că nu puteam continua atunci oricât de mult aș fi vrut. De abia mergeam drept. M-am adăpostit într-un parc și m-am prăbușit fără să știu de mine câteva ore. Când m-am trezit era miezul zilei și o căldură oribilă ardea aerul. Mă întorc la benzinărie să îmi cumpăr niște gheață după care mă pun în cur la umbră. O tipă de la benzinărie mă vede așa în ultimul hal și cumva reușim să comunicăm. Mă dă în primirea unei doamne incredibil de draguțe din Vidin care mă îndrumă până la o farmacie din zonă. Vorbind cu farmacista, mă lămuresc că nu am simptome de insolație ci mai degrabă de un virus, cel mai probabil enterocolită. Asta înseamnă trei zile de regim, odihnă și repaus. Da, fix… Sunt nevoit să iau una dintre cele mai grele decizii din TCR. Nici nu se pune problema să abandonez în acel moment, atât de aproape de final, dar nici nu puteam să pedalez în ziua aia. Decid să iau o pauză de o zi în care să încerc să mă pun pe picioare cât se poate. Asta însemna că urma să ratez obiectivul principal ceea ce m-a afectat moral foarte tare. Muncisem atât de mult pentru asta… În fine, eram prea slăbit și să fiu prea trist. Găsesc un hotel și mă prăbușesc direct în pat, dormind fără pauză 15 ore.

Zilele 15, 16, 17, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Macedonia. 530 km. Încep ziua 15 cu o stare mai bună dar în continuare slăbit și fără poftă de mâncare. Nu pot să mănânc decât pâine prăjită cu brânză. Beau mult, foarte mult ceai. Se terminase cu cafelele, Cola, înghețata și toate nebuniile de care avusesem parte. Fără carne. Doar orez și legume.

Aș fi putut să descriu fiecare zi în parte din cele care au urmat dar vă scutesc de detaliile pe care nici eu nu vreau să mi le amintesc. A fost un chin să parcurg fiecare oră și doar pedalam din benzinărie în benzinărie, pentru a mă opri la toaletă. Ritmul meu a scăzut considerabil. De abia am făcut 150 km în prima zi, 200 km în a doua și 230 km în a treia. Noul meu obiectiv era să am grijă de mine și să ajung la finish întreg. Bonusul era să ajung la finish înainte să se închidă, și anume până marți seara. Am fost ca într-o transă timp de trei zile, ca pe pilot automat. Parcă îmi părăsisem corpul și doar îl conduceam de undeva de afară. Suferința a fost reală și constantă. Și acum când scriu rândurile astea, mă scutur ca să alung sentimentele pe care le asociez cu zilele acelea. Never retreat, never surrender. Asta este mantra mea…

IMG_20170814_123818.jpg

EPILOG

Am petrecut o săptămână întreagă cu familia în Grecia după cursă, ceea ce a fost cea mai potrivită recuperare, pentru mintea și pentru corpul meu. A durat ceva să-mi revin la modul normal de a funcționa. Iată ce am observat:

  • Am pierdut 9 kg în total, cea mai mare parte în ultimele 4 zile. A durat o lună să le pun înapoi iar după încă două luni, am pus 4 kg în plus față de startul cursei
  • Am mâncat cam 3.000 kcal pe zi în prima săptămână
  • Timp de trei săptămâni am avut o durere și o amorțeală ciudată în palme
  • Am avut atacuri de panică în primele două nopți. M-am trezit confuz și panicat că nu știam unde sunt.
  • Mi-am pierdut toate manierele în timpul cursei iar, când m-am întors, mâncam ca un mare porc 😀

Gânduri de final

Deși am fost inițial dezamăgit că nu am reușit să îmi ating obiectivul principal și să ajung la finishers party în 15 zile, acum sunt recunoscător că am avut puterea să ajung cu bine. A fost prima mea cursă pe o distanță atât de lungă și mă simt mulțumit că nu am abandonat și că am învățat atât de multe despre ciclism, despre mine și că am văzut atâtea locuri minunate.

Vreau să felicit toți participanții la TCR și, în mod special, pe cei din România care au luat startul în această aventură. Sunteți cu toții eroi, în ceea ce mă privește! Vreau să transmit și un gând bun familiei lui Frank Simons și tuturor celor care au pierdut pe cineva drag în aceste curse. Fiți puternici și nu uitați că nu sunteți niciodată singuri. Multe mulțumiri lui Mike Hall, cel care a început toată nebunia asta de cursă, și familiei sale care a decis să ducă mai departe moștenirea lui, deși au fost cu toții încercați din plin anul acesta. Aveți tot respectul meu.

Țin neapărat să mulțumesc și MagiCamp, Melaniei și lui Vlad, pentru toate lucrurile minunate pe care le fac. Faptul că există MagiCamp și că am reușit să fac un mic bine pentru ei prin fundraising, a făcut ca toate greutățile prin care am trecut să fie mai suportabile.

În final, vreau să mulțumesc familiei mele, prietenilor mei și întregii comunități care m-au susținut, care au donat și care mi-au fost alături. Mi-ați dat putere să continui atunci când nu credeam că mai am ceva de dat. Sentimentul acesta de apropriere este ceva ce nu voi uita pentru tot restul vieții.

Și acum?

The show must go on. Urmează alte aventuri. Stați pe recepție.

6 thoughts on “Jurnalul The Transcontinental Race 2017 // Episodul IV (și ultimul)

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.